vroiam sa scriu despre o tanti care mi-a placut pe strada...nu e mult de zis, dar cand am vazut-o, mi-am zis ca noi nu suntem singurii pana la urma [nu specific ce inseamna *noi*].
tanti avea cam 55-60 ani, foarte frumoasa, riduri mici dar superbe, micuta de inaltime, ca un copil, pana si privirea era limpede ca a unui copil.
ce ma "atras" la ea?
acea privire...era mai exact o privire de copil ce tocmai a inteles ceva foarte important pentru el.
ar vrea sa impartaseasca dar pe langa faptul ca nu ar intelege nimeni, nici macar nu are cui.
asa eram si eu prima oara cand am inteles cum se citeste ceasul. nu intelegeam cum sa calculez ca sa zic: "e fara un sfert, fara zece...". nu intelegeam logica lui "fara".
atunci cand intr-un final, intr-o seara, ma izbit "intelesul", primul lucru a fost sa ma duc la ai mei si sa le zic. le-am zis. reactia lor a fost: "asa. si? nu ti-am explicat noi asta?".
ei nu au inteles ca niciodata nu pricepusem de la ei?
si cu privirea care o avea tanti...asa ma uitam si eu la lume. eu am descoperit un lucru minor pentru mine acum - timpul.
tanti...tanti a inteles viata. a inteles...ceva ce ar fi vrut sa stie toti. toti de pe bulevard, de pe strada, din alee, din statie, toti de sub umbrele. parca tipa raspunsul ei. se uita in jurul ei...si nimeni nu o auzea, nu intelegea, nimanui nu ii pasa macar.
privirea ei sa schimbat...intr-una de superioritate. poate exagerez. nu superioritate, dar ii analiza pe toti si devenea din ce in ce mai dezamagita de ce ei nu inteleg.
as fi vrut sa ii zic ca eu am auzit-o. ca am inteles, ca stiu, sa nu mai tipe, ca eu ii aud ochii.
n-am facut asta.
inca nu regret, poate daca i-as fi spus, n-ar mai depune atata efort sa fie auzita si nimeni nu o sa mai afle. dar...daca i-as fi zis...poate n-ar mai fi fost asa de ragusita.
cine stie, poate, vreodata, ma voi mai intalni cu ea intr-o statie de metrou...si atunci am sa zic ca poate...poate tanti aia, sunt eu.
nu stiu daca ma va crede, dar...o sa stie macar ca nu e singura...
