intalnirea cu oamenii despre care nu vorbim

actor social. da. de mult cautam sa exprim cat mai scurt si concis ceea ce simt.

"- nu ai mai scris de mult. scrie. te rog.
mi-e dor de tine...de mine cand citesc. [egoism pur]
mi-e dor de..noi."

pff...care "noi"?
(defineste-mi notiunea de "noi"..si promit ca voi incerca sa...sa ma deschid..? asta vrei defapt. sa scriu...despre mine, ca sa ma poti compara cu problemele tale, si prin compensare si refulare sa ajungi sa iti spui ca nu iti e chiar asa rau, ca nu esti numai tu cu probleme "d'astea". e greu sa recunosti. da. stiu ce zici.)

uite:
intr-o seara...ma jucam un joc. fiecare punea o intrebare, amandoi raspundeam sincer.
l-am intrebat...daca se va deschide vreodata.
mi-a raspuns...ca e tot timpul deschis. oricand, oricui...doar ca nu toti inteleg.
da. asa e. jur ca asa e.
uneori cred ca singuri am traii bine. dar niciodata nu suntem singuri. suntem noi si demonii nostrii..
mi-e greu noaptea. noaptea e liniste. e intuneric. ma vad...ma aud mai intens. noaptea devin altcineva. noaptea nu dorm. noaptea ma doare mai tare. noaptea imi bag unghia in carne pentru ca altceva nu pot sa fac. noaptea...imi analizez palmele.
noaptea... sunt ca o revista de benzi desenate. scurta, amuzanta si deschisa.
deschisa mie.
nu.
mint.
deschisa mie, peretilor si plantelor din camera.
da.
asa.
mai bine imi dedic "ritualu" de a vorbi - unui zid. macar el tace si asculta.
noaptea.
m-am imprietenit si cu plantele de cand imi vorbesc singura.
tot noaptea.
si totusi, e ca si cum ti-ai pupa mana. nu iti va raspunde niciodata.

sa continui?
sa-ti mai scuip putin suflet?

bine.
furie. nu stiam ce e aia. acum sunt plina de ea.

am fost intr-o cafenea. toti vorbeau, eu parca eram surdo-muta.
nu ii auzeam, nu vorbeam.
nici un stres. asta deja a devenit obisnuinta.
dar se spune ca cei care tac, sunt defapt cei care trebuie sa tipe.

ma inec in cacatu altora si deja nu mai scap nici de miros.

m-am intalnit cu el. ma consuma de fiecare data. am inceput sa ii plang.
- iar esti trista?
- nu ma mai schimb, nu?

sa uitat lung la mine, nu a inteles prea multe din intrebarea mea.
- imi pare rau sa stii...
- pentru?
- pentru ca nu sunt un copil perfect, o iubita indragostita, o femeie atragatoare...
- iar incepem?
- mi-as dorii un copil...
- facem, facem.
- nu...nu facem.

am oprit discutia. nu intelegea ce spun. nu intelegea ca eu nu doar priveam in gol, ci purtam si un monolog.
am iesit din cafenea...dar inainte, mi-am pus mucul de tigara in prima scrumiera de la intrare. exact langa perete.
am iesit.
as fi vrut sa las in scrumiera aia...acolo....si tot amalgamul de ganduri care pe zi ce trece nu face decat sa imi indoaie umeri.

acum ce fac? imi iau un rol in care trebuie sa tip?