Snur

"Evolutia stilului vestimentar din copilarie si pana acum. E foarte interesant cum mentalitatea si culoarea sufletului se reflecta prin felul in care te imbraci."

Hehe...bravo. Frumos subiect.
Cand eram mica ma imbracau frumos si elegant, cu rochite colorate si care mai de care cu diverse chestii originale.
Apoi, au inceput sa ma imbrace in trening. Din diverse cauze, nu voluntar, nu prea mai aveau asa mult timp ca inainte...si aveam doar cateva culori: rosu, 2 verzi si albastru.
Asta a durat ceva timp.
Apoi, din nou, din "n" motive, atentia a inceput se indrepte iar la hainutele mele...si acum mi-se cumparau haine frumoase, ca inainte, doar ca numere mai mari.
...Si uite asa, pana in clasa a 7-a - a 8-a, ma imbracau ei (norocul meu este ca intradevar erau acceptabile hainele si nu m-au facut de cac*t, hihi).
Apoi...apoi a inceput liceul. Liceul unde am recuperat multi ani pierduti in copilarie, printre care si vestimentatia. Am inceput sa combin eu cu tupeu hainele, sa mi-le cumpar singura, incet, incet culturalizandu-ma si adoptand stilul larg si baietos.
Mi-a placut de mica Hip-Hop'ul si asa ma si imbracam: skate-eri, baggy pants (pantaloni largi) si tricouri.
Mi-am facut pierce-uri pe care si acum le am, iar apoi dread-uri, pe care jumatate si acum le am.
In perioada cand am "adoptat" astea, fiind si adolescenta...am intrat intr-un film prost si...am inceput sa "palesc".
Purtam culori cat mai...ne-saturate.
Tot culori, dar nu tipatoare.
Nu vroiam sa stie altii "trip-ul" meu, asa ca asta era metoda perfecta:
Aveam culori, dar pale.
Am stat ceva timp si asa...pana cand am intrat in facultate si cateva luni nu ieseam din negru.
Acelasi stil, culorile difera.
Tot atunci am intrat in relatia serioasa pe care o am si acum.
La inceputul ei alternam intre culori ne-saturate si negru. Pe masura ce relatia crestea, se stabiliza...parca - suna dubios, dar, de "undeva", primeam liniste interioara.
Asta m-a facut om. M-a facut sa vreau culori, chestii noi (si nu numai vestimentare), sa imbin chestii la care nimeni nu s-ar fii gandit, diverse stiluri si concepte.
Acum, din cauza stabilitatii la care am ajuns (sau m-a adus), am dreaduri jumatate de cap, cealalta e roz, tunsa punk, cheala pe o parte, ma imbrac colorat si inca larg, piercurile nu renunt (inca cel putin) si skate-erii nu lipsesc.
Suna haotic, dar, lasand modestia deoparte, eu (si altii) zic ca arata chiar frumos.
Dar...
Stii ce e frumos? Ca, desi greu, abia acum, "post-universitar", cu un loc de munca superb si o relatie care ma implineste...incepe sa imi apara nevoia de a fii cu adevarat femeie.
Am inceput sa ma trezesc ca prostanaca zicandui:
"Vreau cizme!" (Eu? Cizme?!)
"Vreau bluze d'alea" (Pfff...eu si bluzele acelea.)
"Vreau...fusta!" (Aici m-am auto-intrecut.)
Concluzie?
Nu stiu daca inca mai vorbesc despre vestimentatie sau daca subiectul m-a atins atat de tare incat am deviat prea mult spre personal, dar pot spune sigur, cu mana pe Inima ca:
Sufletul isi coloreaza atele.